19 Jan Adina Alberts, chirurg estetician: “La noi, se doreste mai mult infrumusetare decat intinerire”

Multe vedete şi-au îmbunătăţit aspectul fizic în clinica medicului Adina Alberts. Chirurgul ne creionează profilul clienţilor interesaţi de retuşuri estetice şi ne povesteşte despre diferenţele dintre specialiştii care operează în ţară şi cei care îşi fac meseria de medici plasticieni în străinătate.

„Adevărul”: Care sunt cele mai solicitate intervenţii estetice în România? 

Până acum câţiva ani, la noi, medicina estetică era tânără, foarte tânără, spre adolescenţă, pentru că intervenţiile realizate în ţară vizau, în primul rând, proceduri adresate tinerilor. Dar lucrurile încep să se schimbe deşi operaţiile pe care le-am făcut ani la rând erau cele de mărire de sâni, corecţiile la nivelul nasului, măririle de buze, adică acele proceduri pe care şi le doresc tinerii pentru a-şi îmbunătăţi aspectul fizic.

Care este tendinţa în străinătate?

În străinătate lucrurile stau altfel. Acolo medicina estetică se adresează în primul rând persoanelor în vârstă, care merg la chirurgul estetician pentru ­a-şi redobândi tinereţea. Sunt frecvente solicitările pentru liftinguri şi pentru intervenţiile de la nivelul abdomenului, precum cele de abdominoplastie, pe când la noi se doreşte mai mult înfrumuseţare, decât întinerire. Şi operaţiile de mărire de sâni sunt bine reprezentate, dar, per total, în ţările occidentale şi în America, intervenţii ca implanturile mamare sunt mult mai puţine, adică se situează sub 50%, în timp ce la noi în ţară, alături de alte proceduri destinate tinerilor, reprezintă cam 80% din totalul intervenţiilor. Aceste diferenţe se explică şi prin faptul că nu avem nici prea mulţi chirurgi care să facă liftinguri. Deşi toţi chirurgii esteticieni ştiu la modul teoretic cum se face un lifting, nu au putut toţi să-şi dezvolte şi practic cunoştinţele teoretice. Cursurile, trainingurile, practica în clinici internaţionale contează, dar fiindcă piaţa acestor proceduri nu a fost suficient dezvoltată în ţară, nici chirurgii nu au putut exersa. Dar lucrurile încep să se schimbe, cel puţin în cazul clinicii mele, unde în ultimul an am făcut foarte multe liftinguri faciale. Creşterea, comparativ cu ultimii trei ani, este de 200%, în timp ce procentul procedurilor realizate la tineri a rămas aproximativ constant.

Care consideraţi că este cea mai grea operaţie ­estetică?

Există mai multe tipuri de solicitări pentru un chirurg. De exemplu, greu este şi atunci când există muncă fizică, precum o lipoaspiraţie masivă, fiindcă la sfârşitul a trei ore de procedură te simţi ca după o oră de aerobic intens, dar la fel de solicitantă este şi o operaţie migăloasă, de câteva ore, cum ar fi liftingul facial de care am vorbit mai devreme. În astfel de operaţii nu îţi foloseşti muşchii, dar la final te simţi la fel de epuizat. Prin urmare, ambele tipuri de solicitări, şi cea fizică, şi cea psihică, pentru chirurg, duc la acelaşi rezultat. Grele sunt şi operaţiile în care, de exemplu, avem de corectat o malformaţie sau avem de corectat o asimetrie. Atunci, efortul pe care îl face chirurgul estetician constă în a-şi folosi imaginaţia şi creativitatea pentru a vizualiza cum ar trebui să arate rezultatul şi prin ce modalitate tehnică se poate ajunge la respectivul rezultat. În aceste operaţii eşti foarte liber, nu există o curriculă pe care să o urmăreşti cu nişte paşi deja stabiliţi, pentru că atunci nu ai mai face corecţii care să se potrivească persoanei ­respective. Rezultatul ar fi că pacienţii care fac, de exemplu, corecţie de nas ar avea cu toţii nasurile la fel, nu nasul care li se potriveşte.

Care este portretul robot al clienţilor clinicilor de medicină estetică?

Mai nou, vârsta variază, nu mai vin pentru operaţii estetice doar cei tineri şi cei foarte tineri. Vârsta variază între 16 ani, când, cu acordul părinţilor, adolescenţii pot fi beneficiarii unor operaţii estetice, şi 65-70 de ani. Dar cel mai frecvent vorbim despre femei cu vârsta între 30 şi 45 de ani cu un job care le asigură venituri ce depăşesc media, deci sunt femei care îşi pot permite să-şi plătească singure intervenţia chirurgicală şi care, odată ce au făcut primele proceduri, vin cu regularitate la estetician. Acest lucru este foarte important şi îl ajută pe chirurg să vină în întâmpinarea aşteptărilor clientei, prin urmare, şi nivelul de satisfacţie este mare de ambele părţi.  De exemplu, am cliente care vin cu regularitate de opt ani, fiindcă, vă imaginaţi, în opt ani de zile îmbătrânim şi avem nevoie de tot mai multe mici corecţii, mai ales dacă în această perioadă intervine o sarcină sau mai multe.

Care este riscul de eşec în cazul unei operaţii estetice?

Să definim eşecul. Eşecul poate fi din punctul de vedere al pacientei, când rezultatul nu este cel pe care ea şi l-a dorit, dar reacţiile celor din jur sunt toate pozitive şi confirmă că intervenţia a fost una reuşită. Sau poate fi un eşec pur. Iar acest tip de eşec poate include greşeli ale chirurgului sau faptul că, în procesul de vindecare, cicatrizarea locului intervenţiei a dus la un rezultat asimetric. Şi necesitatea retuşurilor, indicate la majoritatea persoanelor care apelează la medicina estetică, este considerată eşec de către cliente, fiindcă retuşul este o nouă intervenţie prin care se fac minicorecţii. Dar rata de retuş, cel puţin în cazul clinicii noastre, este de cam 5-6%. În fapt, clientele ar trebui să aibă nişte aşteptări realiste, la fel şi chirurgii esteticieni, fiindcă procesul de vindecare poate fi imprevizibil, de aceea, în unele cazuri, este mai bine să etapizăm, iar la rezultatul dorit să se ajungă prin intervenţii realizate din aproape în aproape. Această conduită este cea prudentă şi cea care dă şi cele mai sigure şi ­cele mai bune rezultate, comparativ cu intervenţiile estetice radicale prin care se doreşte o corecţie maximă, care să schimbe dintr-o dată aspectul persoanei.

Puteţi să-mi exemplificaţi situaţii în care aţi considerat că este lipsit de etică să operaţi un client?

Vin foarte multe persoane cu aşteptări nerealiste. Mi-aduc aminte că am avut o doamnă de vreo 60 şi ceva de ani, care îmi arăta cu indicaţii clare pe unde şi cum vrea să „tai”. Dacă eşti un chirurg neexperimentat este posibil să faci aşa cum îţi dictează clienta. Dar rezultatul nu va fi mulţumitor nici pentru tine şi nici pentru client, ci vor urma o serie de complicaţii date tocmai de mentalitatea că poţi solicita orice fiindcă esteticianul va executa. Fiindcă şi noi ne confruntăm cu acest tip de aşteptări nerealiste, am ajuns să refuzăm cam 25% din solicitări.

Care sunt tendinţele la nivel mondial în privinţa medicinei estetice?

S-au dezvoltat şi s-au extins în tot mai multe arii ale medicinei estetice tehnicile care presupun folosirea laserului, iar o altă direcţie care s-a dezvoltat este prevenţia îmbătrânirii. Din aceste două considerente este posibil ca în următorii 20 de ani să se ajungă la un declin al chirurgiei în favoarea procedurilor de întreţinere a tinereţii, nechirurgicale. Dar nu vorbim de următorii cinci-şase ani, ci de următorii zeci de ani.

Mărirea de sâni prin transplant de grăsime proprie este o tehnică nouă care se face şi în România. O recomandaţi?

Nu o recomand încă. Cam 20-30% din grăsimea transferată rămâne, în timp ce restul se absoarbe şi atunci, mărimea de volum este extrem de mică în comparaţie cu efortul pe care îl facem. Şi când spun efort mă refer la faptul că o astfel de operaţie se face în şapte ore, timp în care pacienta este anesteziată. Mai mult, ­această grăsime este de fapt microţesut, care atunci când se „prinde” în locul în care este transferată, poate forma granule. Riscul este ca la o mamografie să se interpreteze greşit aceste granule. Nu ar fi o problemă dacă ne-am alerta degeaba, dar ce facem în condiţiile în care se trece peste un început de cancer, ascuns de această granulare a sânului? Eu nu fac o astfel de intervenţie pentru că metoda este încă în studiu clinic. Folosesc întotdeauna metode omologate pentru că, ­à la longue, după operaţiile prin metode neomologate pot apărea complicaţii la care nu doresc să-mi expun clientele.

Aţi afirmat cu diferite ocazii că medicina estetică se învaţă doar în privat. S-au mai schimbat lucrurile?

Ca să devii medic specialist de chirurgie plastică urmezi calea clasică: facultate, rezidenţiat, spital. Dar, în cazul chirurgiei estetice, trebuie să parcurgi toate etapele astea şi, la un moment dat, să treci către estetică. Din păcate, nu există decât tangenţial o legătură între ceea ce ai făcut în perioada de formare şi ceea ce presupune chirurgia estetică. Nu se fac intervenţii estetice în spitalele de stat, ci numai în privat. Dar acest lucru se întâmplă peste tot în lume, nu doar la noi. Pentru formarea mea, a fost nevoie de sute de mii de euro, din bugetul personal, incluzând aici, pe lângă taxele de traininguri şi congrese, cazare, transport, cărţi şi timpul personal. Pe de altă parte, chiar şi în privat este greu să te perfecţionezi. Nu există în România o rutină a operaţiilor estetice şi nu poţi deveni specialist după ce faci o singură intervenţie dintr-o anumită categorie. De exemplu, în America, există esteticieni care fac numai liftinguri sau numai mărire de sâni, alţii care fac numai corecţii după rinoplastii şi au clienţi suficienţi ca numai din astfel de operaţii să îşi susţină afacerea. În schimb, în România, un business privat de medicină estetică nu poate fi dezvoltat dacă faci un singur tip de operaţie estetică. Trebuie să fii pregătit profesional şi să ştii să faci o categorie foarte largă de proceduri estetice pentru a fi un nume pe piaţă.

“Este posibil ca în următorii 20 de ani să se ajungă la un declin al chirurgiei în favoarea procedurilor de întreţinere a tinereţii.” Adina Alberts chirurg estetician

Articol publicat in Adevarul – Adina Alberts, chirurg estetician: „La noi, se doreşte mai mult înfrumuseţare decât întinerire“